Despre oameni și pantofi

Stop walking in others' shoes

Hai că vă liniștiți voi da?, cum zice Artanu într-un concert Unplugged. Adică hai că ne adunăm. Dacă ești precum timpurile noi pe aici, uelcăm. Dacă ești veteran (haha), uelcăm bac. Leț du dis!

M-am apucat să fac triaj la încălțări – ce nu mai e comod și potrivit, out. Fără menajamente sau nostalgii. Cine mă cunoaște, știe că am o pasiune pentru pantofi. Cine nu mă cunoaște află acum. Și încă nu pot purta tot ce mi-aș dori. Și încă mă încurcă facturile că mi-aș lua pantofi de toți banii.

Iarăși cine mă cunoaște, știe că vara eram mereu pansată la degetele de la picioare ca Maicăl Gecsăn la mâini. Toți pantofii mei îmi făceau răni și bășici. Pentru că pe majoritatea îi cumpăram pentru că pitic și pentru că obsesie. Dar erau așa frumoși că aș fi suportat oricât. Până când viața m-a testat.

Aveam vreo doojdă ani și îmi luasem niște teniși slip on de la Rocket Dog, din Plaza. Erau din cârpă albă, cu niște câini mici și colorați. Eram mândră și asortată, de numa. Și am plecat la magazinul Vodafone din Real Vitan să îmi iau telefon. Am mers pe jos de acasă la metrou, cu metroul până la Dristor și de acolo până la Real, tot cu PeugeoS-ul. Era vară. Transpirasem, tenișii mei cei noi începeau să mă râcâie peste tot. Am rezistat și am ajuns okeiuț. Mi-am luat Nokia 6220 Classic, parcă.

La întoarcere, aceeași schemă – mers pe jos până la Dristor. Căldură super mare, monșer. Tenișii mă râcâiau bini di tăt. Nu, nu aveam plasturi. Nu, nu aveam bani de taxi, mai aveam 1 leu, doar aveam teniși noi și telefon, cât crezi că eram plătită pentru un job la cască?

Ies de la metrou, mai aveam cam 1km juma de mers până acasă pentru că tramvaiul 27 nu venea des în uichend. Sau vreodată. Am luat-o pe jos. Fiecare pas era un exercițiu de mindfulness. Aș fi mers și în mâini. Mi-am pus bancnota de 1 leu la unul din călcâie. Jenibil! Am înjurat și strâns din dinți. Am încercat să îi port ca pe papuci, îmi scăpau din picioare. Vroiam să mă descalț, dar mi-era și scârbă și rușine.

Un drum pe care îl făceam în 20 de min, l-am făcut în 40. Mă opream, oftam, porneam iar. Creierul îmi sfârâia de durere și caniculă. I. Have. To. Make. It. Într-un târziu trec de colțul blocului. Timpul părea să se dilate, eram în Inception, trotuarul se ondulase. Și treptele, oh, trebuia să urc treptele. Deja auzeam un cor de îngeri, am crezut că nu mai ajung în casă.

Dacă te știi cu sensibilități, achtung: la unul din călcâie, muchia pantofului aproape îmi ajunsese la tendon, iar la celălalt, mi se lipise de rană. Până să îi dezlipesc nu simțisem că aveam nevoie și să fac pipi. Mi-am pus dușul rece pe picioarele umflate ca doi butucui. Am făcut inventarul rănilor: nu exista deget cruțat. Curățat, în schimb, da (să nu leșini!).

Am ieșit din baie cu gândul să mă răzbun. Pentru prima dată în viața mea am făcut ceva ce atunci când aveam adidași jupuiți în liceu n-aș fi crezut că voi fi în stare: am luat tenișii cei noi și i-am aruncat ca la baseball direct la ghenă. Le-aș fi dat foc și m-aș fi uitat cum ard. De obicei, ce nu mai purtam și era în stare bună, donam. Dar nu, tenișii ăia erau veniți din iad, dacă îi încălțai te cuprindeau de picioare precum The Mask se lipea de fața lui Jim Carrey.

Diferența dintre aceia și alți încălțări o face intensitatea cu care m-au avariat într-un timp foarte scurt. Așa și cu relațiile mele cu oameni, joburi, oameni, oameni. Cu unii cu care am avut un clash puternic din prima, am zis no way, go away. Alții însă m-au fiert încet în suc propriu și mi-a luat ani să fac ceva cu relația/ situația aia – nu să o arunc la gunoi, ci să o bag la procesat.

Ni se pare super ciudat că ni se întâmpla să ajungem într-o situație sau o relație super nasoală. Că ce nedreptate! Uităm că noi am ales să fim în contextul ăla. Doar că atunci când ne-a fost bine și frumos, era super corect și n-ar fi depus nimeni nicio reclamație la niciun ghișeu.

Însă, când începe să se lase cu râcâieli, bătături, bășici, atunci ne burzuluim la celălalt, la planete, astrograme, zodii, sfinți, părinți, noroc pă lume. Că noi, niște oameni corecți, buni, cinstiți, devreme acasă, nu merităm așa ceva. De parcă viața despre asta e vorba. Iar să îi spui cuiva că a contribuit la situație, co-creat poftim, pentru cei mai pă nou, e blasfemie și nu știi ce vorbești.

Relațiile le avem cum avem și pantofii – unii mai tociți, dar preferați, unii ca turnați, alții ne chinuie, deși sunt frumoși rău, alții deloc potriviți, dar cum să îi aruncăm că avem amintiri cu ei. Am mai zis-o și o mai zic, să se audă și în spate, în ultima bancă, la doamna taxatoare, la mine și la cine altcineva mai vrea să audă: viața este mult despre letting go. Când ne punem ambiția și forțăm ce nu ne e firesc ne alegem cu răni. Poate n-ai picioare de Loubutins (cine are?), poate n-ai statut social de Ludovic al 14-lea să porți mocasini din catifea (absolutely not pls dont), poate că șenilele Balenciaga nu se potrivesc...ăăă, alea nu se potrivesc nimănui, că sunt urâte cu spume și n-ar fi trebuit inventate. Poate poți să porți opinci doar.

Pentru cine a uitat, îi recomand să recitească Cenusăreasa. Nu, nu e doar pentru fetițe care vor rochiță de miresică, cu prințișor și castelaș și mimimi-mumumu. Ci e pentru cel sau cea care nevoie să mai audă încă o dată că nu orice e pentru oricine și unde nu e locul tău, nu e și gata. Nu-ți mai tăia din degete și călcâie. Dacă e pentru tine, oportunitatea o să se arate, meseria/ jobul o să apară, relația care îți va folosi, o să vină. Asta dacă faci curat și ordine în viață (helău, Cenușăreasa, rimembăr?). Abia atunci o să apară cine/ce ai nevoie, care va întreba one last time dacă totuși mai e altcineva acasă.

Merci că ai citit și basmele mele de azi. Ci vediamo domani! Până atunci, ai grijă pe unde, cu cine și cum calci.