Barefoot in the dark

Ce zace în întuneric când devii antreprenor

Gata? Hai!

Acum ceva săptămâni eram la un ceai dansant, cum altfel, eu îmi petrec timpul exclusiv aristocrat. La plecare cineva mă întreabă ”ăia sunt pantofi barefoot?”. Cititorul trebuie să știe (vorba vine, poate trăi și fără) că anul trecut mi-am schimbat toată gama de încălțări în barefoot/ functional/ whatever shoes. O hipstereală aparent, dar nu prea însă foarte sănătoasă.

Când am descoperit treaba asta cu barefoot shoes eram după îndelungi research-uri, când am descoperit că mă durea arcul piciorului, când am descoperit că se numește plantar fascitis. Ceea ce a dus la durere în suflet pentru că nu mă puteam plimba pe jos. Ceea ce pentru mine e crimă și pedeapsă. Dacă stau prea multe zile fără să dau ture o iau semi-razna.

Așa că am căutat până am dat de un underground (încă) curent legat de sănătatea piciorului. Destul de logic el (curentul) că noi nevoie de mișcare naturală cât mai aproape de mersul desculț de pe vremuri. Ceea ce nu se întâmplă în mainstream shoes. Adică ăia care te seacă la degețel și unghiuță, cum sunt și popularele conserve, care mi-au omorât pinky toe-ul every single summer. Sau mulți alți pantofi pe care i-am avut, am mai scris despre my love-hate pentru ei aici, dacă doriți să revedeți.

Apropo de asta mainstream shoes, Nike a lansat o campanie pe vremuri că pantofii lor sunt mai buni la alergat decât desculț. Nush ce să zic, mai toți care câștigă maratoane de prin continentul ăla cu formă de cap de cal, nu s-au născut cu ermacși.

Anyway, mi-am schimbat încălțările și viața mea s-a schimbat. Încearcă și tu tigaia dry...ăăă scuze. Viața mea nu s-a schimbat, dar s-a îmbunătățit considerabil din perspective locomotorii. Am putut să merg fără dureri și uite ce bine gândesc și ce coerent scriu.

Revenim. Chestia asta a fost combinația perfectă pentru mine: pasiunea pentru pantofi + sănătate + (recunosc) antitrend. Așa că am intrat în această tagmă. Și fix ce am făcut în ultimele paragrafe, am făcut (și) pe acest subiect. Adică pe cine am prins că ar avea ceva probleme, i-am zis de asta. Și dacă a vrut să afle mai mult am început sales speechu’. Pentru că știu cât m-a ajutat pe mine și mă gândesc că ar scurta timpul de căutare al altuia. Noroc că mai țin cont de ce fac în coaching adică să cer permisiunea să povestesc. Totuși, abordarea asta de Formula As am avut-o cu multe chestii, legate de sănătate, joburi, viață în general, și subiectul nostru – antreprenoriatul.

Întorcându-mă la ceaiul dansant, la ușă și la conversația de atunci, cineva mi-a zis ”am auzit că asta e ca un fel de sectă, vreți să convertiți oamenii la aceste încălțări”. Și cum îmi merg mie sinapsele, mi-a venit în minte instantaneu că asta se întâmplă și pe internet, legat de antreprenoriat/ freelancing.

Pentru că nu-mi place ideea de a face parte dintr-un cult, iar ce știu despre asta este că se vorbește doar despre bine, și nimic nu e doar bine, ajungem la subiectul zilei: vreau să vorbesc de mai puțin bine, straight on, de rău, despre a fi freelancer sau antreprenor. Motivația numărul 2 să știi că e tot ca la pantofi: pentru că am găsit foarte greu informația, și apoi la fel de greu urma să fie nașpa la pantofii ăia.

Să purcedem, cu bullet points:

I. Vreau să fac ce vreau eu. Una din cele mai slippery slopes din antreprenoriat. După ce ai lucrat la managher/ director/ ceo/ patron, o vreme e fix ce îți trebuie să faci ce vrei tu și cum vrei tu. Doar că, vezi tot tu, începi să te obișnuiești cu asta, și dincolo de minore constrângeri, o să vrei să faci ce vrei tu cum vrei tu în orice context. Când lucrurile nu ies cum vrei tu te enervezi și mai tare. Și lucrurile nu ies cum vrei tu mereu. Ergo nervi.

Tata îmi zicea mereu să mă fac farmacistă. ”Hai tată că ai farmacia ta, încui, descui, nu dai socoteală la nimeni”. Farmacistă nu mă făcui, și încui descui ori de câte ori am uitat de câte ori am încuiat sau descuiat ușa.

Teoria mea, după ce am lucrat cu antreprenori și fiind eu însămi freelancer, este că dacă îți și merge mintea și îți ies și lucrurile și mai crește și pipota în tine că tu ai răzbit și ai crescut firma până la cer, aluneci pe panta ”io-s cel mai tare, nimeni nu e ca mine, țucă-m-aș” mai rapid ca turiștii în teniși pe munte când plouă. Și așa ajungi să ai oameni care să lucreze la și pentru tine nu cu tine. O bucurie, pentru cei din jur, really.

Antidotul I: ierarhia. Cineva trebuie să fie o autoritate pentru tine. Trebuie să găsești pe cineva de care să asculți. Soț, soție, rudă, prieten, partener de business, mentor, duhovnic, profesor, client etc. Cineva care să aibă drept de veto în viața ta. În funcție de care să faci niște lucruri, care poate că nu îți convin. Aici nu mă refer doar la business. Ci la orice, ca antrenament. Trebuie să rămâi om, unul lângă care alții să poată trăi. Nu doar munci. Și pentru asta trebuie să înveți să faci nu doar după pofta ta. Pentru că viața ți le va servi, rest assured, și nu vor fi așa cum dorește căprioara.

II. Timp liber. Te trezești când vrei. Te culci când vrei. Îți faci în sfârșit programul cum vrei. Muncești nu de la 9-5, 6....10. Ci în funcție de fazele lunii, ritmul circadian, US Open, menstruație, netflix sau horoscop. În timpul zilei poți fi în parc, sau la sport, sau la librărie, sau la kaufland sau în pat sau mai știu eu pe unde. Iarăși, după ce ai stat cu ghiuleaua de picior ani de zile, este ceva nemaipomenit. Pe termen lung, dacă nu ai învățat disciplina de mic sau de mai mare înainte de momentul ăsta, macao. O să fie cam haos în pădure. Pentru că totul e nou, dacă nu ai un fel de a te organiza cu lucrurile basic, care țin de propria persoană, o să se complice puțin când adaugi firmă, responsabilități, clienți, tu propui, tu livrezi, tu facturezi, tutututu vorba melodiei. Adică timpul se va dilata și contracta fără să te notifice, o să simți că ești all over the place, pentru că, da, vei fi all over the place.

Antidot II: prioritizează-te. Nu în sensul de tu cu tine io cu mine, manele și spa, wellness și egoism. Dar ca firma să fie ok, și fiindcă la început tu ești firma, tu ai brandu’, tu trebuie, TREBUIE să fii ok. Adică începi cu lucrurile de bază: odihnă, hrană, mișcare, socializare. Înainte să fii antreprenor, să hustle și să bustle, să fii în arena leilor sau dragon’s den, să faci milioaneeeee, ești om. Știu că oameni suntem toți, ce e mare șmecherie, e mai cool să zici că ești antreprenor. Sigur. Dar te prăjești și mai repede. Și dacă mă întrebi pe mine, majoritatea preferă cartofii nu oamenii. Nici măcar Dr Lecter, el parcă îi prefera cruzi (și crud).

III. Banii, tati. Aici treaba se împute considerabil. N-am să te mint. E. Greu. Un minim de buget pus deoparte e super necesar. Pentru că în primă fază nu livrezi cât vrei tu, iar dacă ții musai să livrezi cât vrei tu și ai nevoie de clientul ăla ca de aer, macao din nou.

E o relație foarte complexă și cu multe aspecte. Oricât de pregătit ești, tot o să fie un sentiment ciudat când faci ochii mari - ok, șoc, va fi șoc, ce să mai - când pe 1 ale lunii nu mai intră salariul no matter what. Și aici încep dansurile nocturne și nu cum crezi tu: ce am fost și ce am ajuns, dacă n-o să mai am niciodată banii ăia, dacă n-o să mai am ce mânca, dacă o sa dorm sub un pod. Ah, ok acum dorm în pat. Sunt safe. Sunt safe. Inspir, expir.

Vezi la punctul de mai sus - de asta ziceam că trebuie să ai basics figured out. Pentru că vezi la punctul de și mai sus: viața ți le servește, reci sau calde în funcție de platouaș. Banii sunt un subiect foarte painful că are multe elemente în spate, psihologice, de familie, de confort, frică etc. Iar când vii din corporație...well, my friend, e vorba de ego. Ce am fost și ce-am ajuns n-are nicio treabă că vei muri de foame. Pe minim pe economie există joburi. Are treabă cu rușinea, are treabă cu mândria.

Eh, pe subiectul ăsta, ai observat și tu că sunt mulți oameni care fac educație financiară? Sau poate e doar bula mea. Doar că unii merg și pe traume transgeneraționale și relația cu banii de la străbunicu, cum era în familie, în vecini etc. Nu zic că nu ar fi așa. Cu nicio excepție la noi cel puțin, avem război și comunism în spate, deci lipsuri majore. Să nu fi lăsat nicio urmă? No can do. Doar că, din nou, ăsta e alt proces care mâncă RAMi, și tu zici bă da io am un business de condus. Și așa e, să te apuci să te cauți în genealogie, nu e cel mai bun moment. Sau o fi, depinde câți bani ai puși deoparte :))

Antidot III: rezervă de bani, prieteni buni și buget în excel ca la...ai ghiciiiit, corporație. Aici lucrurile sunt ultra discutabile, mulți zic să nu te împrumuți de la familie și prieteni. Eu am descoperit, wow NatGeo & Discovery, că oamenii sunt de toate felurile, nu toate regulile se aplică la toți. Poate nu te împrumută, dar te primesc la o ciorbă dacă e ceva nu? La o vorbă bună nu mai zic, face cât 10 ciorbe. Anyway, pe scurt: îți trebuie disciplină, buget și să ai ce mânca (aka the basics asigurate). Și oameni buni la sufleu’ pe lângă tine.

IV. Stres, anxietate, fricuțică. Sunt perioade când am mers pe o pătură de stres precum avionul printre nori. Unii albi și pufosi, alteori turblențe, am avut și căderi în gol. Eu am fost un om prone to stress tătă viața mia. Credeam că nu există next level după corporație.

Bună, eu sunt: există! Pentru că oricât mă perpeleam eu la corporație când aveam nuș-ce de livrat, la un moment dat mă lua somnul noaptea. Sau era weekend și nu-mi mai băteam capul dacă nu voiam, deși eu credeam că nu pot face asta.

Ei bine, welcome to niciodată nu poți să nu te gândești la business-ul tău. E mereu cu tine. Ca scabia. Și da, de nervi te mâncă pielea. Și nu se exclud alte stresuri. Adică dacă ți s-a spart o țeavă, sau ai de reparat mașina, sau ai vreo problemă de sănătate, de neamu și famelia ta, toate aceste se adaugă stresului legat de business.

Antidot IV: aici sunt pe testatelea, dar din ce am mai citit și pe la alții se învârt în categorii de mișcare, lectură, journaling, mediație. Ce a mers pentru mine în top 3: mișcare/ sport, natură, rugăciune, jurnal, plâns :)) aș fi plâns mai mult dacă aș fi putut dar nu pot să revăd LaLaLand de mai multe ori într-un an că-mi sfărâmă inima.

Din păcate a mers și să mă panichez și a mers și să mănânc prostii sau să binge some seriale. Dar pot să-ți zic că acum cam trag de pe urma lor. Ce pot să zic clar e că ce te stresează nu te va destresa. Adică mai multă muncă. Și nici ce te ajută să eviți ce simți nu te va destresa adică orice fel de comportament de dependență. Aa, și dacă îți zice vreun prieten ”da, nu te mai stresa atâta” sau ”prea le iei tu pe toate în serios”, nope, nu ajută nici asta. Deci aplică cu încredere antidotul de la punctul 2 – take teddy-bear-care of you to take care of the business.

Mai ești cu mine?

M-am gândit mult dacă și cum să scriu textul ăsta. Că poate pe unii îi voi descuraja. Dar mi-am adus aminte că cei care oricum nu aveau de gând sau curaj să facă asta ar fi folosit ca scuză orice. Și ei nu sunt my point of interest. Ce mă interesează de fapt este ca cei care vor să pornească un business să aibă informația asta, poate ajută.

Pe mine toate cele de mai sus m-au sucit și răsucit ca într-o ușă rotativă, uneori la viteze năucitoare. Ultimele 2 puncte au fost ultra-acute la un moment dat, primele două le resimt cronic acum, doctor.

Ce e important să punctez e că n-am avut a very well thought process când am pornit pe drumul ăsta al freelancingului. Mi s-a părut the only way la momentul ăla și mult timp după. Cert e că unul din lucrurile cu care m-am luptat mult era singurătatea și întrebarea: numai mie îmi e greu?

Vezi tu, eu cred că sunt specială (și sunt) și unică (și sunt), dar am așa o vagă impresie că nu doar mie mi-a trecut prin cap întrebarea aia. Sigur mai e măcar o singură persoană în lumea asta care gândește la fel. Dacă mai vorbește și română (că-io-n-am-de-gând-să-traduc-asta-cu-ai), vreau să citească asta și să știe că nu e chiar solo. Cu adevărat niciunul dintre noi nu e.

Uite aici am nevoie de ajutor, și azi și în următoarele zile când ne mai scriem și ne mai citim. Să mă ajuți să ajungă la acea persoană. Cred că n-o știi, nici eu nu știu cine e. Pentru că habar n-avem ce trece prin capul unui om. Eu nici bătută, nici mituită cu toate prăjiturile din lume n-aș fi vorbit acum un an așa despre subiectele astea.

Și pentru că fiecare antidot reprezintă de fapt un sistem de suport, asta îmi doresc să fie și acest newsletter. Nu o cârjă, că nu văd oamenii așa neputincioși, dar mai degrabă un leaflet. Că e și pamflet, avantaj tu că uite ce ne distrăm împreună.

În concluzie numărul doi, secta asta de freelancer/ antreprenori/ soloprenori/ work from anywhere/ monetize your passion, nu e doar pentru a few chosen, nu e așa ultra barbie & ken roz, este și căcănie. Și nu suntem mai speciali că am pornit pe drumul ăsta. Nu suntem superiori în vreun fel. Și nici niște fraieri sau dubioși când nu mai vrem să facem parte din sectă. Unora li se potrivește altora nu în funcție de etapa vieții în care sunt. Nu de vârstă sau alte fixisme.

La fel ca și cu pantofii mei barefoot, e pentru unii, pentru alții nu. Sunt persoane care trebuie să dea bine pe stiletto zi de zi, că ăla le e jobul. Cine-s eu să zic că nu e așa. Ce pot să zic și legat de pantofi, adică metafora din această seară pentru a deveni antreprenor, e că este o experiență ca niciuna din ce am trăit și dacă ai un bec în cap aprins că vrei să faci asta: încearcă încearcă încearcă. Îți descoperă atâtea lucruri despre tine...de uneori nu poți duce.

Întrebarea e: cât mai poți duce să nu desoperi nimic nou despre tine?

Gata. Class dismissed. Merci că m-ai citit. Ne vedem duminică.

PS: ah să nu uit secta barefoot - părțile proaste la pantofii aia sunt că simți fiecare pietricică de pe jos și până te obișnuiești, doare. Că sunt scumpi, că nu există la magazin să îi probezi, că se comandă pe net, și deci că se returnează foarte mult. There, i am an honest not-culty person now, i feel so much better.